În urmă cu câțiva ani, am participat ca speaker la un eveniment organizat de CEO Clubs și care se numește CEO’s Back to school.
Formatul este relativ simplu: 3-5 CEO povestesc despre viața lor ca manager, despre cum au ajuns acolo și, în cea mai mare parte a timpului, răspund la întrebările a cca 100 elevi de liceu.
Îmi amintesc de parcă a fost ieri. Deși vorbisem de multe ori în public, eram emoționată. Mă gândeam la responsabilitatea de a îi inspira pe acei copii și mă simtem copleșită. Mă întrebam: “și dacă nu reușesc să mă fac înțeleasă, dacă în loc să îi inspir îi voi deruta…?” și o mulțime de astfel de temeri.
S-a făcut liniște în sală și am început să ne prezentăm. Ladies first! Așa că am vorbit prima.
Le-am povestit că nu mi-am propus niciodată să ajung director general și de aceea îmi este cam greu să le dau o rețetă. Dar mi s-a întâmplat! Așa că le voi spune doar câteva lucruri care m-au condus pe acest drum.
1. Am fost un om responsabil și am căutat căi de fi tot mai bună în ceea ce fac.
2. M-am comparat mereu cu mine cea de ieri și nu cu alții.
3. Am admirat oamenii care au reușit și de la care am avut de învățat.
4. Mi-am asumat ținte ambițioase.
5. Am fost tot dimpul deschisă și curioasă să învăț lucruri noi și să îmi asum noi responsabilități.
6. Am avut încredere în mine, că pot face ce îmi propun…
Și cred că am mai spus câteva lucruri, pe care nu mi le amintesc acum.
La sesiunea de întrebări o fetiță din rândul doi s-a ridicat timidă și a spus că are o întrebare pentru mine. Spun o fetiță pentru că, deși avea 18 ani, era o bucățică de om. Micuță, fragilă, cu ochelari și ochii în pământ. Emoțiile mele se estompaseră și m-am bucurat că tocmai pe mine m-a ales.
Cu un glas aproape șoptit a întrebat: “Și când nu ai încredere în tine, ce faci? “
Pentru câteva secunde am înghețat. Pentru că nu mă gândisem niciodată la asta. Deși am avut și eu momente în care m-am îndoit de mine, atunci când am auzit întrebarea parcă aveam vid în cap.
Mi-a luat câteva zeci de secunde să mă adun și să găsesc undeva, bine ascuns în subconștient, răspunsul. Și nu răspunsul pentru ea. Ci pentru mine.
Atunci când m-am îndoit de mine am căutat să mă înconjur de omeni care să mă ridice și care să mă inspire. Oameni care să mă încurajeze și care să mă ajute să îmi regăsesc puterea să merg mai departe. Un prieten, un colaborator, un coleg …cineva în care am încredere dar mai ales oameni deschiși și pozitivi.
Acum, lucrez constant cu un coach. Să am un partener de discuție echidistant și curios mă ajuta să îmi pun gândurile in ordine. Atunci cand nu mai am răbdare să ajung la rezultatul final mă ajuta să văd progresul și să mă mențin motivată. Chiar și cand spun că nu mai pot e acolo să mă ajute să descopăr că totuși mai pot, măcar puțin.
Și, de atunci, ori de câte ori am îndoieli, îmi amintesc de acest eveniment. Dar mai ales de minunații ochi căprui ai fetiței care l-a sfârșitul evenimentului a venit către mine și mi-a cerut permisiunea să mă îmbrățișeze.